Cultura Duhului - Архимандрит (Нойка) Рафаил - Страница 3

Chiar şi în Vechiul Testament, în cele Zece Porunci, Dumnezeu spune omului: „Să fiţi sfinţi, fiindcă Eu sunt Sfânt!“³ Nu zice: Să fiţi sfinţi fiindcă aşa e bine, aşa e frumos. „Fiindcă Eu sunt Sfânt!“ Or Dumnezeu este Care vorbeşte prin Moisi cuvântul ăsta. Lui Moisi i-a dezvăluit că „Eu sunt.“ Dumnezeu este Cel Care Este. Şi vrea să-l aducă pe om în aceeaşi fiinţă. îi împărtăşeşte ceva la început; şi în măsura în care omul se lasă împărtăşit de cuvântul lui Dumnezeu, găseşte în acest cuvânt pe Dumnezeu, energie de viaţă.

Până şi în Vechiul Testament vedem în Proroci şi în alţii că au „găsit.“ Sfinţii Vechiului Testament deci au găsit o energie de viaţă. Nu erau pur şi simplu oameni morali; erau oameni în care, şi cărora putea Duhul să grăiască, oameni prin care Dumnezeu a dezvăluit omenirii diferite, să le zicem, etape ale apropierii omului înapoi

14

către Dumnezeu. înapoi zic, fiindcă Adam, h Rai, căzuse de la Dumnezeu.

Dar apropierea cea mai mare este în Hristosul Său, în Unsul Său, în Fiul Său, în Cuvântul Său în Hristos avem nu Dumnezeu vorbind prin putinţa şi neputinţa unui Proroc, care este om ca noi, cu oarecari greşeli, cum vedem în Vechiul Testament, ci însuşi vorbeşte, şi cuvântul iese altfel. Cuvântul este pe de-o parte mai mângâietor decât al Legii Vechiului Legământ, fiindcă este cuvântul de viaţă, cuvântul harului, cuvântul energiei creatoare, dacă omul primeşte ca acest cuvânt să sălăşluiască în el.

Adică cum⁹ începem la un nivel tot ca în Vechiul Testament, moral, dacă nu înţelegem altceva. Începem să nu facem asta, să nu facem ailaltă, care se zice că sunt rele. Şi începe o oarecare înţelegere nouă. începem, poate, să dăm putinţa Duhului să producă în noi un moment de viaţă şi să înţelegem atunci în trăirea noastră care este viaţa, unde este viaţa — acest „care“ şi „unde“ fiind o calitate. Să ne îndulcim în cele cerute de viaţa dumnezeiasca, şi prin această îndulcire să desluşim amărăciunea în chiar ceea ce părea să fie atrăgător, în ce se numeşte păcat.

Taina mântuirii este în această împărtăşire a omului întru cuvântul lui Dumnezeu, când omul lasă şi pe Dumnezeu să se împărtăşească cu el. Este o deschidere reciprocă. Iarăşi zic, nu este la nivel de informaţie sau la un nivel de moralitate, care este numai un prim plan, un nivel primitiv al apropierii de Dumnezeu, dar de unde dăm o dezlegare, ca să zicem aşa, a Duhului lui Dumnezeu prin acest cuvânt să ne împărtăşească cu ceva, carea împărtăşire duce pe om mai departe, şi acest „mai departe“ nu are limită, până la identitatea totală a omului cu Dumnezeu

Am vrut prin toate astea — cam întortocheate — să dau totuşi câteva gânduri despre cuvânt. Deci cuvântul ca împărtăşire, nu cuvântul ca informaţie. Este alt nivel, cuvânt cu altă energie.

Iar acum — Cultura. Cum am putea defini noi cultura⁹ Am auzit şi în Apus şi aici, în România, mulţi oameni care, vrând să trăiască bine, să trăiască o viaţă dreaptă să zicem, au fost şocaţi că sub numele de cultură astăzi, în veacul nostru, se includ tot felul de perversiuni, până la desfrânări şi altele, tot ce-şi poate închipui omul. Aş zice că are dreptate acest cuvânt: până la urmă cultura este ceva ce cultivăm. Dar atenţie, fiindcă ce cultivăm, asta şi devenim.

Cultura este orişice cultivăm. Şi cultivarea pământului este cultură. Şi cultivarea păcatului este o cultură, smintită, dar cultură. Dumnezeu acuma ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieţii; Dumnezeu Care JL-a făcut pe om, Care ştie din ce este făcut omul, Care singur ştie unde este năzuinţa adevărată a omului; Dumnezeu Care vede pe om deznădăjduit, căutând viaţă acolo unde se vede îngropat în tot felul de morţi — şi până la urmă Moartea — şi căutând viaţa smintit, în orice i se pare lui a fi împlinire sau plăcere. Dar Dumnezeu, tainic, ştie unde năzuieşte inima omului, şi la acea năzuinţă răspunde prin cuvântul Lui. Şi, Cuvântul lui Dumnezeu — Dumnezeu ne invită să-L facem cultura noastră.

Dar Dumnezeu nu este unul care lucrează cu informaţie. Mulţi gânditori, filosofi, oameni de ştiinţă pun întrebări multor oameni de-ai Bisericii, să zicem: „De ce n-aveţi o doctrină pentru…,'¹ nu ştiu ce să spun, să zicem: „Ce se întâmplă cu copiii care mor nebotezaţi,“ sau mai ştiu eu ce Biserica — şi aş zice cultura Bisericii — nu ţine a ne informa pentru orişice Dumnezeu, prin Biserică, ţine a împărtăşi omului împărtăşind omului ceva din viaţa Lui,

16

dacă omul primeşte, poate să meargă mai departe, fiindcă, cum scrie în Psalmi, „Adânc cheamă către adânc.“¹ Omul adâncindu-se, descoperind adâncurile tainelor lui Dumnezeu, caută mai departe, şi merge mai departe; merge nu „studiind,“ ci trăind, merge până unde, într-o bună zi, va şi şti toate câte ştie Dumnezeu.

Cred că mai toţi cunoaşteţi începutul Bibliei, dezvăluirea începutului omului, povestea lui Adam în Rai, pe care mulţi astăzi au primit-o ca un fel de mit. (Dacă mă iertaţi, fac o paranteză: Aş da această provocare tuturor celor care cred că este un mit: studiaţi miturile şi studiaţi povestea lui Adam, să vedem dacă nu găsiţi nişte diferenţe esenţiale între ce este mit şi ce este această povestire. Dar vă las cu această provocare.) Intre altele, vedem în povestirea aceasta într-adevăr esenţa noastră. Adamul acela sunt eu, Adamul acela este orişicine. Adâncind trăirea noastre bisericească, ne regăsim în el şi pe el în noi.²

Dumnezeu L-a făcut pe Adam şi L-a pus în acest Rai şi I-a spus: „Iată, toate acestea vor fi ţie pentru mâncare, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului, dintru acela să nu mănânci, că în ziua în care vei mânca, vei muri.“ Noi înţelegem acest „Să nu mănânci“ ca porunca lui Dumnezeu, şi pe drept cuvânt. Dar: ce numim noi poruncă? Porunca de multe ori este de la unul mai mare la unul mai mic: cu degetul ridicat zice: „Să nu faci asta!“ Dar cu Dumnezeu nu este aşa, şi nici nu are forma aceea, că Dumnezeu îi şi explică imediat lui Adam, „Pentru că în ziua sau în clipa în care vei mânca din el, vei muri.“ Adică Dumnezeu împărtăşeşte lui Adam un lucru mic, dar un început. „Dacă pui piciorul pe calea asta, te pot duce mai departe, dacă nu, e un risc.“ Dar Dumnezeu l-a lăsat liber pe Adam, fiindcă Adam trebuia să îşi arate libera voinţă în trăirile lui. Şi Adam s-a văzut cu un alt cuvânt în faţă: şarpele a venit şi i-a spus lui Adam — şarpele cred că era simbolul înţelepciunii, că se zice că era cel mai înţelept dintre animale — şi i-a spus lui Adam: „Nu vei muri dacă vei mânca din acest pom.“ Şi Adam, crezând, nu pe Dumnezeu, ci crezând şarpelui, a făcut ce i s-a părut că este bine. Şi s-a trezit, cum spune şarpele, că: „Ţi se vor deschide ochii şi vei cunoaşte binele şi răul, că Dumnezeu cunoaşte binele şi răul, şi vei deveni ca Dumnezeu.“ Şi lui Adam într-adevăr i s-au deschis ochii, dar: ce taine dumnezeieşti s-au dezvăluit lui Adam când i s-au deschis ochii prin această faptă⁹ Cum a devenit el nemuritor şi atotştiutor ca Dumnezeu⁹

Adam, când, chipurile, i s-au deschis ochii — şi într-adevăr, într-un fel i s-au deschis — s-a văzut ruşinat, s-a văzut gol, s-a văzut dezbrăcat şi s-a ruşinat de goliciunea lui. S-a ruşinat Adam de Eva şi Eva de Adam, şi s-au ascuns sub îmbrăcăminte de frunze, şi când au auzit venirea lui Dumnezeu înapoi în Rai, s-au ruşinat de Dumnezeu Dar ce, ruşinea este starea Iu' Dumnezeu? Vedeţi că au primit un cuvânt smintit, şi energia acestui cuvânt a smintit pe om, şi smintire duce către smintire S-a dezbrăcat de firea cu care era îmbrăcat, şi s-a găsit gol şi ruşinat şi de Eva şi de Dumnezeu, şi s-a găsit în tendinţa de a se despărţi tot mai mult de Dumnezeu; că atunci când a venit Dumnezeu, Adam s-a ascuns după copacii Raiului. Dar dacă Adam ar fi ascultat şi crezut în Dumnezeu mai mult decât în glasul străinului.